Aseară am hotărît că astăzi mă întorc la biserica reală. Dimineață ploua de rupea și un gînd de renunțare s-a ivit, o clipă, în colțul din dreapta al minții mele...dar sufletul nu și nu, ai promis că mergem. Bine, hai să mergem!
Cu inima plină de bucurie am deschis ușa bisericii și am intrat, ochelarii mi s-au aburit instant, i-am scos și cîteva momente mi-a fost greu să mă orientez în spațiu...m-am oprit lîngă masa pe care așezăm ofranda pentru cei pe care vrem să-i pomenim și am împins cîțiva milimetri mai la dreapta un platou care era așezat chiar central pentru a putea să mă sprijin cumva să scot din sacoșă ce adusesem și eu și de fapt așteptam să mi se dezaburească ochelarii pentru ca să mă pot orienta...A apărut val-vîrtej o doamnă care, în gura mare, fără să țină cont de locul în care ne aflăm, a început să mă apostrofeze pe un ton iritat că am îndrăznit să-i mut coliva. Am înțepenit!
Bucuria mea s-a transformat imediat într-o teribilă stare de disconfort pe care oricum îl aveam din cauza măștii și a faptului că nu vedeam, ochelarii se abureau de fiecare dată cînd încercam să mi-i pun pe nas iar masca nu doream să o scot pentru că obișnuiesc să respect reguli. Am stat cîteva momente cu respirația aproape tăiată, am reușit să-mi ”instalez” ofranda pe o altă masă, am mers la altar, am salutat discret cîteva prietene de-ale mamei și mi-am căutat un loc ”de ascultare” dar starea mea interioară nu era una care să-mi placă cînd mă aflu în lăcașul Domnului, mai ales într-o asemenea zi. Pentru că nu reușeam să mă conectez la cele Înalte mi se părea că Apostolul este citit de o gură bîlbîită... Am închis ochii, m-am mustrat și pacea părea că se instalează ușor...țrrrrrrrrrrr, soneria stridentă a unui telefon...și starea inferioară m-a cuprins din nou...Am încercat un alt exercițiu...am închis din nou ochii și am desenat o linie imaginară luminoasă de la inima mea către inima acelei femei care a țipat la mine și am simțit nevoia stringentă de a ieși afară și am ieșit...
Am intrat în biserica monument istoric, biserica sufletului meu de copil, și pacea și liniștea m-au cuprins de parcă m-ar fi îmbrățișat brațele mamei...Singurătatea mi-a priit acolo, ”am stat de vorbă” cu sfinții din icoane, în mod special cu Maica Domnului, Sfîntul Nicolae și Sfînta Paraschiva...le-am spus ce mă doare și au părut să mă privească înțelegător...
M-am întors în biserica nouă și cu nerăbdarea copilului am așteptat finalul slujbei ca pe o eliberare. Am regretat că m-am lipsit de transmisiunea slujbei de la Catedrala din Cluj ori orice altă transmisiune live de pe internet care mi-ar fi fost de mai mult folos și ajutor...singura neîmplinire ar fi fost ofranda pe care, dacă stau bine și mă gîndesc, aș fi putut să mi-o ofer mie și omului meu...știu, nu e același lucru, dar dacă merg la biserică și mă tulbur mai rău decît dacă nu mă duc ce sens mai are?!

Iertat să-mi fie, vă permit să dați cu pietre, dar pînă nu se termină nebunia cu pandemia eu, cu mască, la biserică nu mai merg, am asistat astăzi la ceva ce nu-i este benefic sufletului meu...și culmea culmilor, am avut sentimentul că nici Dumnezeu nu era în biserică astăzi, așa cu toată sărbătoarea asta triplă iar pe mama oricum o port icoană vie în adînc de suflet, fie că merg la mormîntul ei, fie că nu...

Una peste alta, cu bune, cu rele, HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT!

Slavă eroilor neamului nostru românesc!

Percepții extrasenzoriale

    Hei, Noe! Unde ești?

                             Protecție divină diafană